Călătoria în spațiu ca o lecție de economie

Astronauții care se întorc înapoi pe Pământ după o călătorie în spațiu descriu deseori impactul emoțional și intelectual pe care îl are faptul de a privi planeta din afara ei, de undeva ”de sus” și felul în care această experiență le produce o schimbare de percepție asupra vieții pe Pământ (the overview effect).

”Dezvolți o conștiință globală instantanee, o orientare către oameni, o intensă dezamăgire față de starea lumii și o pornire să faci ceva în legătură cu asta. De acolo de pe Lună, politica arată atât de trivial.” – Edgar Mitchell

”Avem o conexiune cu Pământul, este casa noastră. Nu știu cum ai putea să te întorci din spațiu și să nu te fi schimbat într-un fel.” – Nicole Stott

”Mi-am dat seama brusc că acea micuță boabă albastră este Pământul. Am închis un ochi și am acoperit cu degetul mare tot Pâmântul. Nu m-am simțit ca un gigant. M-am simțit mic.” – Neil Armstrong

Schimbările de percepție resimțite de astronauți în timpul călătoriilor în spațiu nu sunt emoții de moment, sunt trăiri profunde care rămân cu ei la întoarcerea pe Pământ și care le schimbă nu doar înțelegerea asupra vieții pe planeta noastră la nivel biologic, ci și asupra multor aspecte ale vieții de zi cu zi, de la mediu, politică, resurse, și chiar economie.

În prefața ediției din 2009 a cărții ”Carrying the fire”, Michael Collins, pilotul modulului de comandă al misiunii Apollo 11, descrie experiența călătoriei spre Lună astfel: ”Când m-am uitat înapoi înspre Pâmânt, dacă aș fi putut să folosesc un singur cuvânt să îl descriu, acesta ar fi fost fragil. Populația lumii în 1969 era de mai mult de 3 miliarde de oameni, acum este de 6 miliarde și va fi de 8 miliarde când următorii eroi ai Lunii se vor uita înapoi. Nu cred că creșterea este sănătoasă sau sustenabilă, dar modelele noastre economice sunt toate bazate pe creștere. Crești sau mori, sau poate ambele. Zona moartă din Golful Mexicului este acum mai mare decât New Jersey și încă crește. Creșterea morții este un lucru teribil pe care îl facem acestei planete. Acest singur exemplu mă face să plâng, și există numeroase alte catastrofe în jur, unele care ne pândesc din viitor, altele care sunt deja aici. Avem nevoie de o nouă paradigmă economică, care să producă prosperitate fără creștere. Sper cu ardoare că unii dintre cei ce veți citi asta veți contribui la schimbarea acestui trend înfricoșător.”

Am citit rândurile de mai sus imediat după ce am terminat cartea lui Kate Raworth, ”Doughnut Economics”, care vorbește tocmai despre o paradigmă economică nouă, în care toată activitatea economică a oamenilor trebuie să se întâmple ținând cont de limitele planetei și care le propune economiștilor să devină ”agnostici cu privire la creșterea economică”. Prosperitate fără creștere – tocmai cum își imaginează și Michael Collins privind Pământul din apropierea Lunii.

Paradigma economică în care trăim acum, bazată pe o creștere continuă, produce o serie de efecte pe care oamenii politici și economiștii le tratează ca fiind ”externalități”. Externalitățile sunt efecte resimțite de cei ce nu au fost implicați în procesele care le produc, cum ar fi, de exemplu, poluarea celor care trăiesc în avalul unui râu în al cărui amonte o fabrică deversează reziduuri sau inhalarea de către bicicliști a poluării generate de traficul mașinilor. Aceste externalități sunt denumite astfel pentru că modelele economice actuale pur și simplu nu le iau în calcul. În schimb, promotorii modelelor economice de secol 21 argumentează că nu există efecte secundare, ci doar efecte și că simpla existența a noțiunii de efect secundar sau externalitate arată că modelele noastre mentale sunt prea înguste și orizontul nostru de timp prea scurt ca să înțelegem impactul lor în timp și spațiu. Din cauza acestor limite, externalitățile modelelor economice din secolul 20 au devenit crizele sociale și ecologice ale secolului 21.

Modelul economic pe care îl desenează Kate Raworth arată, după cum îi spune numele, ca o gogoașă și presupune existența unei fundații sociale de bunăstare sub care nimeni nu trebuie să cadă și un tavan ecologic al presiunii pe care o aplicăm asupra planetei, pe care nu trebuie să îl depășim. Între aceste două limite – inferioară și superioară sau socială și planetară – se află spațiul sigur în care omenirea trebuie să trăiască. E nevoie să ne asigurăm că la nivel individual nimeni nu este privat de asigurarea nevoilor de bază – de la acces la hrană și adăpost până la acces la educație, îngrijiri medicale și existența resurselor pentru formarea unei opinii politice – totodată asigurându-ne că, în mod colectiv, prin acțiunile noastre nu punem prea multă presiune pe sistemele de susținere a vieții pe care ni le oferă Pământul și de care depindem cu toții în mod fundamental – climat stabil, soluri fertile, un strat de ozon protector.

Însă manualele de economie din prezent nu conțin ideile acestor economiști de secol 21, cum sunt Kate Raworth, Mariana Mazzucato sau Ioana Marinescu. În fiecare an, aproape 5 milioane de studenți termină cel puțin un curs de economie doar în Statele Unite. Toți acești absolvenți, dintre care unii vor deveni factori de decizie în strategii economice și modele politice, învață din cărți de economie bazate pe teorii învechite. Realitatea în care trăim azi e mult diferită de cea în care aceste teorii au fost gândite.

Dar dacă ar fi să gândim de la zero politici economice adaptate secolului în care trăim, cum ar arăta ele? Nu există o paradigmă economică corectă, dar poate exista una care să reflecte evoluția continuă a contextelor în care oamenii își desfășoară viața.

Viața pe Pământ este o chestiune de biologie și depinde de o serie de condiții care trebuie îndeplinite simultan. Economia este o chestiune de design – care poate arăta în orice fel – și care ar trebui să țină cont de toate aceste condiții necesare vieții pe Pământ. Și dacă e nevoie de o călătorie în spațiu ca să înțelegem mai bine felul în care ar trebui să arate acest design, atunci de ce nu ar fi asta o cerință pentru toți cei ce vor avea un cuvânt de spus în modelele politice și economice în care vom trăi cu toții?