Don’t Look Up și zgomotul din jurul riscurilor existențiale

”Nu multor oameni le este dat să simtă că sfârșitul timpului se apropie. Poate că acele civilizații antice ale căror societăți erau pe cale să fie distruse de invadatorii veniți pe mare au simțit asta. Dar nu mă pot gândi la nimeni care să aibă datele că sfârșitul se apropie, care să vadă cum faptele se revarsă asupra lor în fiecare zi și, totuși, să continue ca și cum totul ar fi normal”, scrie poetul și scriitorul Ben Okri într-un articol în care vorbește despre nevoia unei noi forme de creativitate: creativitatea existențială.

O formă de creativitate existențială este și filmul Don’t Look Up. Abilitatea de a ne imagina lucrurile de care ne este cel mai teamă e o ustensilă pe care natura ne-a oferit-o ca să ne putem pregăti să înfruntăm acele lucruri, atunci când (și dacă) ele se vor întâmpla. Asta fac și distopiile și utopiile: ne arată ce viitor trebuie să evităm și ce viitor ne-am putea dori.

Ideea riscurilor existențiale care să conducă la dispariția unor civilizații sau chiar a speciei umane nu este una care să ne preocupe însă în viața reală. Iar atunci când ideea apare în filme, o acoperim tocmai cu zgomotul ironizat în scenariul Don’t Look Up: dezbatem dacă actul artistic în sine a fost unul bun sau prost.

Pandemiile, dezvoltarea de arme biologice sau nucleare, criza climatică – sunt exemple de riscuri existențiale reale. Impactul unui asteroid sau al unei comete precum cea din film cu planeta noastră, de asemenea. Dacă Pământul ar fi lovit de un asteroid cu diametrul de 1 km, întreaga specie umană ar putea fi distrusă. În prezent, riscul ca un astfel de asteroid să lovească Pământul este de 1 la 5.000 pe secol. (Consensul oamenilor de știință este că diametrul unui obiect care ar lovi Pământul ar trebui să fie între 3 și 10 km ca să conducă la extincția speciei umane. Cometa despre care se vorbește în film are un diametru între 6 și 9 km.)

Însă întâlnirile cu asteroizi sau comete nu sunt singurele riscuri existențiale la care suntem supuși. Riscurile existențiale sunt descrise ca fiind acele situații care pot cauza extincția speciei umane sau colapsul civilizației. Erupțiile unor super-vulcani, pandemiile, schimbările climatice, sunt de asemenea riscuri existențiale naturale. Există o lucrare recentă a cercetătorului Toby Ord, care estimează că, dacă ar fi să adunăm toate riscurile naturale la care suntem supuși, avem 1 risc din 300 ca extincția noastră să se petreacă în decurs de un secol. Când vine vorba de riscurile cauzate de om, precum inteligența artificială sau armele biologice, lucrurile stau și mai rău.

Cu toate acestea, ideea pregătirii pentru un risc existențial, de orice natură ar fi el, nu este una dintre grijile noastre. Și, într-o oarecare măsură, este de înțeles de ce. Nimic din felul în care ne-am organizat societățile nu este de natură să ne facă să înțelegem cât de devreme în dezvoltarea omenirii ne aflăm și cât de multe lucruri se mai pot întâmpla de acum înainte. De la primele unelte pe care oamenii le-au folosit și până la primul zbor spațial a trecut doar o clipă, dacă ne raportăm la scara cosmică a lucrurilor. Ne aflăm abia la primele pagini ale poveștii.

”Nu am evoluat încât să avem mecanisme, nici biologice și nici culturale, care să ne ajute să gestionăm astfel de riscuri. Intuițiile noastre și mecanismele de apărare au fost modelate de experiențele noastre cu riscuri precum animale periculoase, indivizi ostili, mâncare otrăvitoare, accidente de mașină, Cernobîl, erupții de vulcan, cutremure, secete, războaie mondiale, epidemii de gripă, SIDA. Și oricât de tragice ar fi fost aceste evenimente pentru persoanele afectate, din perspectiva umanității ca întreg, ele au fost doar mici valuri pe oceanul imens al vieții. Nu au afectat semnificativ viitorul speciei noastre”, spune Nick Bostrom, unul dintre filozofii cunoscuți pentru activitatea în domeniul riscurilor existențiale, într-o lucrare publicată în 2002.

Mare parte din istoria noastră de până acum nu a fost presărată cu riscuri existențiale semnificative (cel puțin până la detonarea bombei atomice, despre care existau doar presupuneri la acel moment că ar putea declanșa un efect în lanț, care să ”aprindă” întreaga atmosferă). Și chiar dacă ar fi fost, nu era în puterea noastră să facem ceva.

Însă există oameni de știință care cred că secolul în care ne aflăm acum este unul special, acela în care pentru prima dată o singură specie ține viitorul întregii planete în mâinile sale. Suntem prima generație de pământeni care știe că se confruntă cu riscuri de mediu fără precedent din cauza schimbărilor climatice. Totodată, suntem și ultima generație care are o șansă considerabilă să schimbe lucrurile.

Însă atenția noastră nu este aici. Atenția noastră este în cu totul alte locuri, așa cum transmite în repetate scene și filmul Don’t Look Up.

În aceeași lucrare menționată mai sus, Bostrom identifica o serie de elemente ale felului în care lumea este organizată în prezent, elemente care sporeau șansele ca o pandemie globală să se întâmple și să afecteze o mare parte a populației: felul în care călătorim, felul în care preparăm mâncare, felul în care orașele sunt construite. Doar că aceste riscuri au rămas în sfera dezbaterilor din cercuri restrânse, niciodată luate în serios ca măsuri de pregătire pentru un potențial risc existențial. Pentru că atenția noastră era în cu totul alte locuri. Pandemia cu care ne confruntăm acum nu părea o posibilitate reală până când s-a întâmplat.

Iar faptul că, în fața pandemiei de COVID-19, cei mai mulți dintre oameni nu au reușit să își schimbe absolut deloc obiceiurile și s-au legat strâns de normalitatea cu care erau familiari, arată cât de greu sunt de modelat comportamentele noastre și de ce schimbarea are loc atât de greu.

Dacă pare puțin probabil ca un alt risc existențial să se manifeste în timpul vieții noastre, amintiți-vă cât de des v-ați fi gândit înaintea pandemiei de COVID-19 că ați putea trece printr-o astfel de perioadă precum cea pe care o traversăm acum.

Ne putem gândi la lucruri și în forma aceasta: dacă crezi că mâine va fi cea mai importantă zi din viața ta, pentru că ai un examen important sau urmează să faci o alegere decisivă pentru viitorul tău, o să depui mai mult efort azi și o să te pregătești pentru ca lucrurile să iasă bine. Dacă în schimb crezi că acea zi decisivă din viața ta se va întâmpla peste câțiva ani, sau nici nu ai idee când ar urma să se întâmple, o să te concentrezi pe cu totul alte priorități azi. Peste toate acestea, se adaugă un sistem economic care răsplătește doar rezultatele vizibile, imediate.

Cei mai mulți dintre noi operăm în scenariul doi, în care prioritățile ne sunt mult mai simple. Și e normal să fie așa. Dar e bine să știm că există câțiva oameni a căror profesie este să creadă că mâine este cea mai importantă zi și să găsească soluții. Iar cel mai important lucru este că de rezultatele lor am putea beneficia cu toții, dacă am recunoaște în primul rând că există această diferență de alocare a atenției între noi. Și apoi dacă am fi dispuși să ascultăm măcar ce au de spus. Nu am făcut-o suficient în cazul pandemiei de COVID-19, iar rezultatele sunt evidente. Încă mai avem un pic de timp să o facem în ceea ce privește celelalte riscuri existențiale cu privire la care oamenii de știință ne avertizează, începând cu criza climatică.

Uitându-ne înapoi poate părea, de exemplu, că SARS-CoV-2 a fost o țintă destul de ușoară, nicidecum un risc existențial. Am avut un vaccin împotriva acestui virus în mai puțin de un an de la momentul în care Organizația Mondială a Sănătății a declarat în mod oficial că ne aflăm într-o pandemie. Dar asta doar pentru că am avut noroc. Exista deja o fundație construită în zeci de ani de cercetare. Dacă nu acordăm suficientă atenție lucrurilor cu adevărat importante, fundația se șubrezește.

Ce e cu adevărat important acum nu e dacă Don’t Look Up e un film bun sau prost, ci dacă în fața riscurilor existențiale, de orice fel ar fi ele, alegem calea pe care omenirea a ales-o în film. Discuția despre cât de bun e filmul este zgomot. Tocmai acel gen de zgomot descris și în film, care se află în competiție cu informațiile cu adevărat importante, pentru a ne câștiga atenția.

”Dacă ai ști că ești la ultimele pagini din povestea oamenilor, despre ce ai scrie? Cum ai scrie? Ce estetică ai avea? Ai folosi mai multe cuvinte decât e necesar? Ce fel de poezie ai scrie? Și ce s-ar întâmpla cu umorul? Am mai putea să râdem cu sentimentul că acestea sunt ultimele zile?”, se întreabă scriitorul Ben Okri în același material în care susține nevoia creativității existențiale.

Don’t Look Up se termină exact așa cum ar trebui să se termine, ca să își transmită mesajul. Pentru că există vreme pentru speranță și vreme pentru realism. Unele lucruri chiar sunt ireversibile. Iar în fața lor, doar umorul și speranța nu ajută.