Miezul Demonului – O poveste sumbra a WWII

Pe 13 august 1945, „miezul demonului” astepta sa fie aruncat asupra unei Japonii socate in urma celui mai mare atac armat vazut pana atunci. Inainte cu o saptamana, „Little Boy” a fost detonat deasupra Hiroshimei, urmat de „Fat Man” la Nagasaki.

Acestea au fost primele si singurele, pana in prezent, arme nucleare folosite pe timp de razboi, luand cu ele mai mult de 200.000 de vieti. Daca lucrurile ar fi continuat astfel, ar fi urmat o a treia bomba, dar istoria a avut alte planuri.

Dupa ce Nagasaki a dovedit faptul ca Hiroshima nu a fost un „accident” al tehnologiei, Japonia s-a predat pe 15 august printr-o transmisiune radio a unui discurs inregistrat al imparatului Hirohito.

A fost pentru prima data cand poporul japonez a auzit vocea imparatului sau, dar pentru oamenii de stiinta de la laboratorul din Los Alamos, New Mexico, care lucrau la proiectul Y, evenimentul a avut o alta semnificatie. A insemnat faptul ca inima functionala a celei de-a treia bombe la care au lucrat, cu o greutate de 6.2 kg, un miez sferic ce continea plutoniu si galiu, nu ar mai fi fost necesara.

Daca ar fi continuat conflictul, miezul acesta din plutoniu ar fi fost montat intr-un alt „Fat Man” si detonat deasupra altui oras japonez dupa doar patru zile. Soarta a facut ca acest miez sa ramana la Los Alamos pentru mai multe teste. In timpul acestor experimente, device-ul ce purta numele de cod „Rufus” a fost poreclit „Miezul demonului”.

Primul accident a avut loc la o saptamana dupa capitularea Japoniei, si doar doua zile dupa ce asamblarea celei de-a treia bombe a fost anulata. Desi misiunea nu a mai decolat, miezul a facut victime. Oamenii de stiinta de la Los Alamos stiau foarte bine riscurile muncii lor, atunci cand au facut experimente extrem de periculoase pe miez. Au masurat, printre altele, pragul de la care plutoniul ar deveni super-critic, punctul in care ar incepe reactia in lant ce ar duce la o explozie a radiatiilor mortale. Oamenii de stiinta din Proiectul Manhattan, din care a facut parte si Los Alamos Lab, a fost sa afle cat de departe poti merge inainte ca reactia sa inceapa.

Seria acestor experimente extrem de periculoase a fost poreclita „gadilarea cozii dragonului”, stiind ca daca bestia s-ar ridica, totul ar fi distrus in jur.

Si exact asta a patit fizicianul Harry Daghlian. In noaptea zilei de 21 august 1945, s-a intors la laborator dupa cina pentru a mai gadila un pic coada dragonului, fara nici un alt coelg in preajma, ceea ce a insemnat o incalcare foarte grava a protocolului de siguranta. Pe masura de Daghlian lucra, a inconjurat sfera cu caramizi din carbura de tungsten, ce avea rolul de a oglindi neutronii inapoi spre miez. Pe masura ce a asezat aceste caramizi, a creat o carcasa ce avea scopul de a trimite inapoi spre miez toti neutronii emisi de acesta. Echipamentul sau de masurare l-a anuntat ca, daca va continua sa construiasca aceasta carcasa, plutoniul va ajunge in stare super-critica. Imediat, a incercat sa inlature o caramida, dar a scapat-o fix pe sfera, ceea ce a generat starea super-critica, o lumina albastra si un val de caldura. A intins mana pentru a scoate caramida de acolo si a simtit furnicaturi in palma. A fost prea tarziu.

In acel moment a incasat o doza letala de radiatii. Arsura mainii iradiate s-a umplut de basici si a cazut in coma dupa saptamani de greturi si dureri. Avea doar 25 de ani. Paznicul aflat la post a primit si el o doza ne-letala de radiatii. Miezul Demonului nu isi incheiase treburile.

Dupa moartea lui Daghlian, protocoalele de securitate au fost revizuite si au fost aduse modificari care sa impiedice repetarea unor asemenea accidente.

Pe 21 mai 1946, unul dintre colegii lui Daghlian, fizicianul Louis Slotin, incerca sa demonstreze starea super-critica printr-un experiment similar: acoperirea sferei cu un dom din beriliu.

Precum carbura de tungsten, domul reflecta neutronii inapoi spre miez, ducand miezul aproape de starea super-critica. Slotin a fost foarte atent ca domul sa nu acopere in totalitate miezul, lasand o zona mica descoperita, ca o supapa prin care sa iasa neutroni.

Metoda a functionat, pana cand nu a mai functionat.

Actionata cu o surubelnita, care a alunecat de pe surub, domul a acoperit miezul pentru cateva secunde. Un alt fizician prezent in camera, Raemer Schreiber, s-a intors imediat ce a auzit sunetul provocat de surubelnita si a vazut lumina albastra in timp ce miezul a intrat in starea super-critica pentru a doua oara intr-un singur an. Flash-ul albastru a fost clar vizibil in camera, desi aceasta era puternic scaldata in lumina solara prin ferestre si artificiala din becurile din tavan. Durata totala a flashului nu a fost de mai mult de cateva fractiuni de secunda. Slotin a reactionat foarte repede si a deschis supapa. Si-a reparat greseala mortala foarte repede, dar efectele nu au putut fi oprite.

El si alte 7 persoane din camera, printre care si fotograful si un paznic, au fost expusi la doze mari de radiatii. Slotin a fost singurul care a decedat din cauza dozei incasate, cu mult mai mari decat cea care l-a rapus pe Daghlian. Desi parea ca se recupereaza in spital, a acuzat dureri abdominale si confuzie mentala, dupa cateva zile. A decedat 9 zile mai tarziu.

Au fost apoi instalate alte protocoale de securitate la Los Alamos, prin care oamenii de stiinta erau obligati sa foloseasca roboti in experimentele lor. Atunci, denumirea „Rufus” a fost schimbata in „Miezul Demonului”.

Dupa accidentul lui Slotin, si dupa ce miezul a inceput sa emane doze mari de radiatii, acesta a fost topit, iar materialul rezultat a fost reintrodus in programul de stocare nucleara a SUA, pentru a fi refolosit intr-o alta bomba, daca va fi nevoie mai tarziu.

[sursa]