Cum ne pregătim mai bine pentru următoarea pandemie

Când Organizația Mondială a Sănătății a declarat în martie 2020 că ne aflăm într-o pandemie globală de SARS-CoV-2, mai multe analize sugerau o perioadă de câțiva ani de zile pentru autorizarea și distribuirea unui vaccin împotriva acestui virus. Însă la mai puțin de 12 luni distanță de la anunțul OMS, primele persoane începeau deja să fie vaccinate în afara studiilor clinice, cu un vaccin sigur și eficient. Chiar și cu acest timp record de dezvoltare și distribuire a vaccinului, milioane de oameni au murit din cauza COVID-19.

Există ceva ce am putea să facem astfel încât la următoarea pandemie să avem un vaccin chiar și mai repede de atât? Da, spune un studiu publicat recent de cercetători de la Universitățile John Hopkins și Oxford în revista Nature – să extindem platformele de dezvoltare a vaccinurilor, să avem cercetare cu privire la prototipuri de patogeni și să schimbăm modul în care cercetarea este finanțată.

Pandemia de coronovirus a adus în atenție două feluri de vaccinuri – vaccinurile cu vector viral și cele dezvoltate pe baza tehnologiei ARN mesager. Vaccinul dezvoltat de Johnson&Johnson este un tip de vaccin cu vector viral – adică folosește un virus modificat, în cazul acesta un adenovirus uman specific răcelilor comune. Virusul modificat este programat să genereze în organismul uman proteina spike, specifică virusului SARS-CoV-2. Atunci când organismul o detectează, va lupta împotriva ei și va reține că trebuie să facă același lucru și dacă o va întâlni ulterior. Așa se creează anticorpii care pot contribui la protecția împotriva COVID-19. AstraZeneca folosește aceeași tehnologie a vectorului viral.

Vaccinurile Moderna și Pfizer folosesc tehnologia ARN mesager. Ele nu conțin un virus modificat, ci doar un set de instrucțiuni genetice pe care organismul îl primește ca să producă o anumită proteină – în acest caz, proteina spike specifică infecției cu SARS-CoV-2. Similar celuilalt tip de vaccin, atunci când organismul detectează proteina, va genera răspunsuri imunitare care pot contribui la protecția împotriva COVID-19.

În ambele cazuri, vaccinul antrenează organismul cu privire la ce are de făcut în cazul în care se va întâlni ulterior cu virusul SARS-CoV-2.

Aceste două modalități de dezvoltare a vaccinurilor – cu vector viral sau pe bază de ARN mesager – sunt ceea ce autorii studiului publicat în revista Nature denumesc platforme, pe care ar trebui să le dezvoltăm în pregătirea pentru următoarea pandemie.

Faptul că procesul de dezvoltare a vaccinul împotriva SARS-CoV-2 a fost cel mai rapid din istoria vaccinurilor de până acum se datorează în mare parte unui efort imens de cercetare, investiții publice și private fără precedent și o incidență globală foarte ridicată a infectării cu acest virus. Dar un factor cheie care i-a ajutat pe cei ce au dezvoltat vaccinul să facă progrese atât de rapide a fost un set de informații și tehnologii în acest domeniu, dezvoltate înainte ca noul coronavirus să fie măcar identificat – a existat deci o platformă pe care oamenii de știință au putut să lucreze. Dezvoltarea acestor platforme, în sensul expus în studiu, ar însemna că atunci când un virus nou apare, cercetătorii să poată doar să introducă noile caracteristici ale acestuia și să înceapă imediat studiile clinice pentru un vaccin.

Însă dezvoltarea acestor platforme sau cercetarea unor prototipuri de virusuri nu vor avea efectul dorit dacă nu schimbăm modalitatea în care cercetările sunt finanțate și structurate.

Așa cum stau lucrurile acum, o companie va avea cel mai mare câștig monetar atunci când vinde cât mai multe doze de vaccin. Produsele medicale cu rol de prevenție, cum sunt vaccinurile, sunt mult mai puțin profitabile decât cele cu rol de tratament, ceea ce face ca producția de vaccinuri să fie în general la un nivel mai mic decât nivelul social optim. Această problemă este accentuată în stuațiile în care un anumit patogen afectează doar populația din țările sărace, cu o putere mai mică de cumpărare. De asemenea, investițiile în dezvoltarea unui vaccin vor fi riscante pentru o companie, în situația unui virus care cauzează doar epidemii sporadice și nu o pandemie.

Autorii studiului afirmă că ”chiar și cercetarea pre-clinică și cea din studii clinice cu privire la platforme de vaccin și prototipuri de patogeni poate oferi know-how tehnologic valoros. Astfel că motivațiile financiare trebuie să fie structurate de așa natură încât companiile să se aștepte la câștiguri atunci când ating anumite etape importante în procesul de cercetare și dezvoltare, chiar și atunci când investiția lor nu se transformă într-un produs final autorizat.”

De exemplu, încercările de a găsi un vaccin pentru epidemiile de MERS din 2015 și 2018 au generat un model al infecției generate în șoareci, care a fost folosit în testările efectuate pe animale pentru vaccinul împotriva COVID-19. Spre deosebire de COVID-19, MERS a ajuns să infecteze doar câteva mii de oameni, așa că niciun guvern nu a fost dispus să plătească pentru identificarea unui vacccin. În absența motivației financiare generate de cantitatea de doze vândute, nicio companie farmaceutică nu a continuat dezvoltarea unui vaccin împotriva acestei boli. Însă informațiile obținute chiar și din cercetarea incipientă efectuată pentru MERS au accelerat considerabil dezvoltarea vaccinului împotriva COVID-19. MERS-CoV și SARS-CoV-2 sunt două virusuri din aceeași familie a coronavirusurilor, chiar dacă genetic sunt distincte.

Concluzia este că guvernele ar trebui să fie dispuse să plătească pentru dezvoltarea științifică în sine și nu doar pentru dozele dintr-un produs final. În felul acesta ar putea crea motivația companiilor farmaceutice de a efectua mai multe cercetări pentru acele virusuri care nu reprezintă un pericol în prezent, dar care au potențial pandemic.

O altă problemă ce și-ar putea găsi rezolvarea cu aplicarea unor politici adecvate este aceea a colaborării între companiile farmaceutice, spune studiul. Modelul pe care îl avem acum, care stimulează competiția între companii, determinându-le să își ascundă know how-ul și procesele tehnnologice, nu produce cea mai mare valoare socială. O companie va câștiga bani doar dacă dezvoltă un vaccin sau un tratament mai repede decât competitorul ei. De exemplu, în cursa pentru vaccinul împotriva COVID-19, companiile au beneficiat de rezultatele a zeci de ani de cercetare publică. Însă tot în această cursă, motivația pentru a scoate cât mai repde pe piață un vaccin, nu stimulează totodată și găsirea acelui vaccin care răspunde cel mai bine interesului public. Fiecare dintre companiile angajate în cursă au lucrat în limitele propriilor brevete și tehnologii devenite proprietate privată, chiar dacă multe dintre acestea au fost dezvoltate și cu finanțări publice. O structură care să asigure motivația unei colaborări între oamenii de știință din întreaga lume, ar permite crearea unui portofoliu de vaccinuri cu cele mai bune șanse de a atinge scopul comun al sănătății publice. Poate dacă cele mai bune minți din această cursă ar fi colaborat, am fi avut un vaccin care să ne protejeze pe o perioadă mai îndelungată de timp sau care să fi eliminat complet riscul oricăror efecte adverse. Competiția naște inovație și studiul publicat în Nature recunoaște că această teorie este valabilă și în cazul vaccinurilor. Însă nivelul actual al împărtășirii de informație este suboptim și nu contribuie la producerea valorii sociale la nivelul la care un grad mai mare de colaborare ar putea să o facă.

Chiar și adepții teoriilor economice clasice încep să agreeze că sectorul privat nu poate acoperi nevoile tuturor oamenilor, așa că e nevoie de un anumit nivel de susținere publică, care să corecteze eșecurile pieței. Însă există economiști cu idei mai mari de atât, care propun ca guvernele să nu rămână pasive până în momentul în care trebuie să intervină atunci când piețele greșesc, ci, în domenii atât de importante precum sănătatea publică, să devină de la început parteneri ai entităților private, sau co-autori ai proiectelor și să participe împreună și la asumarea riscurilor, dar și la obținerea de beneficii. Tot mai des, guvernele externalizează în spațiul privat toate rolurile cheie din domenii esențiale precum cel al sănătății, cum este rolul dezvoltării unui vaccin împotriva COVID-19. O propunere de modificare a acestei abordări este ca guvernele să își asume o poziție mai importantă în procesele de cercetare și dezvoltare și să angajeze în mod direct oameni de știință, care să conducă propriile cercetări.

Atunci când e vorba de vieți omenești, calculele economice nu ar trebui să aibă ce căuta în aceeași discuție. Însă în termenii economici în care suntem obisnuiți să gândim acum, investițiile în ceva ce nu știm când și dacă se va materializa la un nivel suficient de mare încât să acopere costurile, vor fi întotdeauna ignorate. Odată cu ele, vor fi ignorate și toate externalitățile pozitive care apar în procesele de cercetare și dezvoltare. Dacă păstrăm discuția în limitele paradigmei economice din prezent, e dureros de clar acum, în lumina dovezile pe care le-am obținut în această perioadă, că investițiile care permit dezvoltarea rapidă de soluții medicale cu rol de prevenție sau de tratament pot genera beneficii economice atât de mari, încât costurile investițiilor să ajungă să se plătească singure.

De exemplu, tehnologia ARN mesager are potențialul de a trata cancerul. Înainte să fie folosită în lupta împotriva COVID-19, BioNTech cerceta această tehnologie în studii clinice de tratare a mai multor tipuri de cancer. Însă dezvoltarea acestor studii a fost lentă până acum, din motive pur economice. Pandemia de COVID-19 a atras atenția asupra acestei tehnologii, stimulând astfel interesul pentru dezvoltarea ei.

Faptul că e prea scump să investim bani într-o cercetare ce s-ar putea să nu se materializeze într-un produs final, poate reprezenta un impediment decisiv în fața scopului de a trata cancerul? Pandemia tocmai ne-a arătat că progresul poate apărea dintr-o dată, dar să aibă în spate zeci de ani de cercetare. Timp de 40 de ani, cercetătorii nu au putut demonstra utilitatea studiului ARN sintetic. Până când și-au dat seama că ceea ce aveau de făcut era echivalentul biologic al schimbatului unei roți de la mașină – alterarea unei componente din ARN. Moderna și BioNTech lucrau cu această tehnologie pentru identificarea unui vaccin pentru gripă, când pandemia de COVID-19 a izbucnit. În 48 de ore de la momentul în care a aflat secvența materialului genetic al virusului, Moderna avea deja rețeta vaccinului împotriva COVID-19.

Uitându-ne înapoi, poate părea că SARS-CoV-2 a fost o țintă destul de ușoară. Dar asta doar pentru că am avut noroc. În urma epidemiei de MERS, o echipă internațională de oameni de știință a publicat o analiză detaliată a formei și comportamentului unuia dintre cele mai cunoscute elemente ale coronavirusurilor – proteina spike. Niciunul dintre ei nu știa atunci că analiza lor va fi esențială în lupta împotriva unui virus care avea să afecteze în următorii ani lumea întreagă.

Cu politicile potrivite, astfel de analize ar putea să se transforme dintr-un noroc într-o structură solidă pe care să ne bazăm în viitor în fața unor provocări poate chiar mai mari decât pandemia din prezent.