NASA vrea să instaleze un reactor nuclear pe Lună până în 2030

Într-o mișcare strategică îndrăzneață pentru Statele Unite, administratorul interimar al NASA, Sean Duffy, a anunțat pe 5 august 2025 planurile de construire a unui reactor nuclear de fisiune care urmează să fie instalat pe suprafața Lunii în 2030. Această inițiativă ar permite Americii să își asigure un punct de sprijin pe Lună până în momentul în care China intenționează să trimită primul taikonaut – așa cum își numește astronauții – tot în 2030.

Dincolo de importanța geopolitică, decizia are și o justificare practică majoră. Energia nucleară va fi esențială pentru viitoarele misiuni spre Marte, unde soarele furnizează mult mai puțină energie decât pe Pământ. Totodată, ar putea susține construirea unei baze lunare și chiar a unei prezențe umane permanente, oferind electricitate constantă pe durata nopții lunare, care durează aproximativ două săptămâni.

Pe măsură ce omenirea pătrunde mai adânc în Sistemul Solar, abilitatea de a folosi resursele locale devine crucială pentru menținerea vieții dincolo de Pământ, iar primul pas se face pe Lună. NASA plănuiește să acorde prioritate reactorului de fisiune, considerându-l sursa de energie necesară pentru extragerea și rafinarea resurselor lunare.

Un geolog implicat în studiul explorării spațiale ridică însă două întrebări fundamentale: unde va fi amplasat reactorul pe Lună, pentru a pregăti viitoarele baze, și cum îl va proteja NASA de praful și fragmentele de rocă lunară ridicate de fiecare aselenizare în apropiere?

Unde pui un reactor nuclear pe Lună?

Cel mai probabil, reactorul va deveni sursa principală de energie pentru prima bază americană pe Lună, menită să sprijine echipaje care vor rămâne pentru perioade din ce în ce mai lungi. Pentru ca această explorare să fie sustenabilă, folosirea resurselor locale – apă și oxigen pentru suport vital, hidrogen și oxigen pentru realimentarea navelor – ar reduce semnificativ cantitatea de materiale ce trebuie transportată de pe Pământ, scăzând astfel costurile.

Primele indicii privind prezența unor rezerve vitale de apă au apărut în anii ’90, când sondele orbitale au observat cratere întunecate, aflate permanent în umbră, la poli. Se bănuiește că aceste regiuni adăpostesc gheață, resursă pe care statele doresc să o exploateze pentru a susține o prezență umană de lungă durată pe Lună. Nu întâmplător, programul Artemis al NASA vizează polul sudic al Lunii, tocmai pentru a valorifica depozitele de gheață de acolo.

Pentru a fi util, reactorul trebuie să fie amplasat aproape de aceste rezerve de gheață accesibile și exploatabile. Problema este că, în prezent, nu există date suficient de detaliate pentru a identifica locația optimă.

Veștile bune: informațiile necesare pot fi obținute relativ rapid. Șase misiuni orbitale au colectat deja date relevante despre distribuția gheții, unele fiind încă active. Analiza comparată a acestor seturi de date poate indica „zone fierbinți” cu potențial de gheață, care ulterior ar trebui confirmate prin explorări la sol.

Iar NASA are deja pregătită misiunea VIPER – Volatiles Investigating Polar Exploration Rover, un vehicul capabil să investigheze direct aceste zone promițătoare. Testat complet și depozitat momentan, VIPER așteaptă doar o rachetă care să-l transporte pe Lună. Cu finanțare suficientă, agenția ar putea obține în doar un an sau doi date decisive despre ambele regiuni polare, nord și sud.

Cum protejezi reactorul?

Odată ce NASA va ști cele mai bune locuri pentru amplasarea unui reactor, va trebui să stabilească și cum să îl protejeze de navele spațiale la aselenizare. Pe măsură ce vehiculele se apropie de suprafața lunară, ele ridică praf și roci mărunțite – regolitul. Acesta sablează orice obiect aflat în apropierea zonei de contact, cu excepția cazului în care echipamentele sunt plasate în spatele unor bolovani masivi sau dincolo de linia orizontului, adică la mai mult de 1,5 mile (2,4 kilometri) distanță pe Lună.

Oamenii de știință cunosc deja efectele aselenizării în vecinătatea unor echipamente pre-poziționate. În 1969, Apollo 12 a coborât la 163 de metri de sonda robotizată Surveyor 3, care a prezentat coroziune pe suprafețele expuse jetului de la aselenizare. Campania Artemis va utiliza landere lunare mult mai mari, capabile să genereze nori de regolit mai puternici decât în era Apollo. Prin urmare, orice echipament amplasat în prealabil va necesita protecție dacă o aselenizare are loc în apropiere — sau, alternativ, aselenizarea trebuie făcută dincolo de orizont.

Până când NASA va dezvolta o platformă dedicată de lansare și aselenizare, topografia naturală a Lunii sau plasarea echipamentelor critice în spatele unor bolovani mari pot reprezenta soluții provizorii. Totuși, o platformă construită special pentru operațiunile de decolare și coborâre va deveni, în cele din urmă, indispensabilă pentru orice amplasament ales pentru reactorul nuclear, fiindcă ridicarea unei baze lunare va cere multiple misiuni. Reactorul poate furniza energia necesară construirii unei astfel de platforme, dar procesul presupune planificare și investiții.

Explorarea umană a spațiului este complexă. Însă, printr-o dezvoltare atentă a infrastructurii pe Lună, oamenii de știință vor putea replica aceste capacități mult mai departe, pe Marte. Deși detaliile fac diferența, Luna va ajuta NASA să-și perfecționeze abilitatea de a utiliza resurse locale și de a construi infrastructuri care ar putea permite oamenilor să supraviețuiască și să prospere pe termen lung dincolo de Pământ.

[sursa]