Decât să n-o faci deloc, fă-o cum poți

Am învățat multă medicină în acești patru ani de rezidențiat. Dar am învățat mult mai multe lecții de viață.

Între ceartă, bani și viață, alegi viața

Un pacient care stă mult la pat are nevoie, în general, de anticoagulare. În spital, cel mai bine îi dai heparină. Dacă spitalul nu are heparină, nu e problemă, se face o chetă mică și se cumpără. Trebuie să faci chetă pentru că o fiolă de heparină e peste 100 lei și cu toții știm cum sunt salariile. Iar dacă pacientul își permite, îl rogi frumos să cumpere lucruri – medicamente, ață, borcănașe, tuburi, orice nu are spitalul. Da, s-ar putea să se enerveze și chiar s-ar putea să te dea la ziar, dar tu-ți faci datoria și-i scrii lista de cumpărături. I-ai da rețetă, dar nu ai voie cât este internat. Îi înțelegi frustrarea, dar nu ai ce face pentru că mereu te gândești „cum să-l fac să nu moară” și nu „oare voi avea scandal?”

Tașca personală poate fi peștera lui Ali Baba

Câteodată, pentru a reduce ritmul cardiac, singurul lucru care cu adevărat ajută este adenozina. Adenozina nu prea se găsește pe piața românească. Te simți ca un hoț-cerșetor când te rogi de un medic care a fost peste granită (vezi comment-uri) să-ți dea o fiolă din poșetă dar te simți extraordinar când vezi cum scade ritmul cardiac de la asta la asta.

Fiecare zi e prilej de fitness

Sunt momente când nu merge liftul sau nu încape un cărucior achiziționat printr-o ușă și ajuți puținele infirmiere și și mai puținii brancardieri să care pacienți. Nu contează cine ești, contează că ești acolo să ajuți.

Sunt zile când nu merge imprimanta sau cititorul de carduri sau calculatorul sau nu ai o parafă la etajul tău și fugi tot spitalul căutând înlocuitor. Îți amintești toate comentariile de tip „uite-l măi, nu face nimic, doar plimbă o hârtie” și te gândești da, într-adevăr, de aia am făcut șase ani de facultate, ca să pierd două ore pe zi plimbând hârtii, dar fără parafa aceea pe scrisoarea medicală cucu ia medicamente.

În fiecare zi se mai găsește o soluție ingenioasă

Ești în spital universitar și nu ai unde să faci ore cu studenții? Nici o problemă, îi scoți în parc sau pe balcon. Nu ai nebulizator? Nu ai borcan de dren? Nici o problemă, nici nu ai idee câte se pot face cu un pet de doi litri. Capsatorul nu mai merge? Nici o problemă, pui niște scotch, îl trântești de două ori și l-ai rezolvat.

Când vine un pacient pe ușă, este o completă surpriză

Dacă pacientul intră fără „dosărelul medical”, e foarte nasol. Cardul de sănătate nu stochează…nimic important medical. Nu există sistem informatic integrat național. Și chiar dacă pacientul este conștient și cooperant, el știe că are o „boală de inimă” sau „o problemă la ficat”, lucruri care te ajută cam ca injecția la piciorul de lemn. S-ar putea să fi având epilepsie și să nu-și fi luat medicamentele și să facă o criză acolo, cu tine. S-ar putea să fie alergic la ceva și să nu știe. S-ar putea să aibă o boală care să contraindice un tratament pe care vrei să i-l dai. De foarte multe ori, habar nu ai.

Decât să n-o faci deloc, fă-o cum poți

Toată lumea știe. Toată lumea știe că se așteaptă mult în spital, că sunt cozi interminabile, că examinările durează puțin, că nu sunt medicamente, că nu sunt echipamente, că fondurile parcă dispar, că medicina e ca-n codru în România. 

Dar, cumva, în mass-media citești numai despre medicii șpăgari.

Nu citești despre restul, care, sper eu, sunt copleșitori mai mulți. Noi, care în fiecare zi ne suflecăm mâinile și tragem aer adânc în piept și înfruntăm…sistemul. Cu fiecare mic act de eroism te simți mai mult om și cu fiecare mică victorie te simți un pic mai bine. Dar cu fiecare poveste tristă te simți un pic mai mort și cu fiecare eșec al sistemului te simți un pic mai indiferent.

Unde tragem linia? Voi să-mi spuneți.